Mergeam zilele trecute spre un eveniment la care mă angajasem să particip și m-am întâlnit, întâmplător, cu o cunoștință mai veche.

Nu ne mai văzuserăm de mult. Ne-am oprit, firesc, să vorbim despre ce mai facem, despre viață, despre schimbări și, la un moment dat, conversația a ajuns la kilogramele mele în plus.

Da, sunt câteva. Știu. Și vreau să le dau jos.

Persoana din fața mea este inginer de profesie, foarte interesată de dezvoltare personală și participantă, de-a lungul timpului, la numeroase cursuri și traininguri. Când mi-a spus:

„Dacă vrei să slăbești, caută-mă. Vii la mine și te învăț.”

Prima mea presupunere a fost că vrea să mă pună în legătură cu cineva cu pregătire în domeniu.

Nu.

„Las-o pe ea. Vii la mine.”

Apoi a venit și explicația:

„Tu nu slăbești pentru că vrei să fii văzută.”

Am rămas cu această propoziție mult după ce conversația s-a terminat.

Nu pentru că m-a convins.

Ci pentru că m-a făcut să mă gândesc la ceva mult mai important decât cele zece kilograme ale mele.

Cât de ușor am ajuns să spunem unui alt om cine este.

Există ceva seducător în explicațiile simple.

Ai o problemă cu greutatea? Este pentru că vrei să fii văzut.

Nu poți avea o relație? Nu te iubești suficient.

Ai anxietate? Gândești negativ.

Copilul are dificultăți? Părinții au greșit.

Nu ai succes? Ai un blocaj.

Explicația este scurtă, memorabilă și oferită cu multă siguranță.

Numai că omul este rareori atât de simplu.

Greutatea corporală, de exemplu, poate fi influențată de o multitudine de factori biologici, comportamentali, psihologici, sociali și de mediu. Dacă transformăm totul într-o singură explicație psihologică, fără evaluare și fără competența necesară, nu mai explorăm omul din fața noastră.

Proiectăm asupra lui o poveste și apoi îi spunem că aceea este realitatea lui.

Ca psiholog, poate tocmai experiența profesională mă face să fiu mult mai prudentă.

Dacă cineva intră în cabinetul meu, nu îmi permit să spun după câteva minute:

„Știu eu de ce faci asta.”

Pot avea ipoteze. Pot recunoaște mecanisme. Pot observa patternuri.

Dar ipoteza nu este adevăr doar pentru că vine din gura terapeutului.

O verificăm.

Evaluăm.

Întrebăm.

Căutăm funcția comportamentului.

Ne uităm la istoria persoanei, la context, la vulnerabilități, la resurse, la ceea ce menține problema în prezent.

Și uneori descoperim că prima noastră ipoteză a fost greșită.

Expertiza nu înseamnă să ai imediat răspunsul. Uneori expertiza se vede tocmai în faptul că știi cât de multe trebuie să afli înainte de a-l da.

Experiența personală este valoroasă. Dar nu este același lucru cu expertiza.

Putem învăța enorm din propria viață.

Dacă am reușit să slăbesc, pot povesti ce a funcționat pentru mine.

Dacă am trecut printr-o perioadă dificilă, pot împărtăși ce m-a ajutat.

Dacă am crescut un copil, am o experiență reală și valoroasă despre ce a însemnat să fiu părinte.

Dacă am participat la zeci de cursuri, este posibil să fi acumulat idei extraordinare.

Dar există o diferență fundamentală între:

„Uite ce a funcționat pentru mine”

și

„Eu știu ce se întâmplă cu tine și îți spun ce trebuie să faci.”

În spațiul dintre aceste două propoziții se află competența profesională.

Pregătirea riguroasă nu ne oferă doar informații. Ne învață să evaluăm, să diferențiem, să formulăm ipoteze, să căutăm dovezi, să recunoaștem riscuri și contraindicații și, poate cel mai important, să știm unde se termină competența noastră.

Cu cât învăț mai mult, cu atât devin mai atentă la ceea ce nu știu

Am investit ani în formare.

Am citit sute de cărți și articole. Am parcurs sute de ore de pregătire, practică, supervizare și lucru cu oameni reali.

Și continui să învăț.

Nu spun asta pentru a construi un piedestal profesional. Dimpotrivă.

După toate acestea, unul dintre lucrurile pe care le știu cu tot mai multă claritate este:

nu știu tot.

În profesiile serioase, pregătirea nu produce doar certitudine. Produce și umilință epistemică - capacitatea de a recunoaște limitele propriei cunoașteri.

Uneori trebuie să spun:

„Nu știu încă.”

„Am nevoie de o evaluare mai atentă.”

„Vreau să verific literatura.”

„Aceasta este doar o ipoteză.”

„Aici avem nevoie și de opinia unui medic.”

„Problema aceasta depășește competența mea.”

Pentru mine, acestea nu sunt semne de slăbiciune profesională.

Sunt semne de responsabilitate.

Și totuși, cei care știu puțin pot părea uneori cei mai siguri

Aici apare un paradox al vremurilor noastre.

Informația este peste tot.

Putem asculta un podcast, putem participa la un curs de weekend, putem citi câteva cărți sau urmări câteva sute de videoclipuri și putem ajunge să avem impresia că înțelegem un domeniu.

Și este minunat să învățăm.

Problema apare atunci când accesul la informație este confundat cu formarea profesională.

Să știi câteva concepte din psihologie nu înseamnă să fii psiholog.

Să fi slăbit nu înseamnă să fii specialist în nutriție.

Să fi condus oameni nu te transformă automat într-un specialist în psihologia organizațională.

Să fi trecut printr-o traumă nu te califică automat să tratezi trauma altcuiva.

Experiența poate oferi înțelegere.

Educația informală poate oferi idei.

Dar expertiza presupune ceva mai mult: cunoaștere structurată, practică, feedback, standarde profesionale, limite, responsabilitate și capacitatea de a răspunde pentru consecințele intervenției tale.

„Vrei să fii văzută.”

M-am întors și la această propoziție.

Da.

Ca profesionist, vreau să fiu văzută.

Vreau ca oamenii care au nevoie de ajutor să știe ce fac, ce pregătire am și în ce probleme pot să îi ajut.

Nu cred că un profesionist trebuie să se ascundă pentru a demonstra modestie.

Dar ca om nu vreau să fiu „văzută” printr-o interpretare făcută în câteva minute de altcineva.

Vreau să trăiesc cât pot de aproape de valorile mele: pregătire, consistență, perseverență, integritate și respect pentru complexitatea celuilalt.

Iar diferența aceasta mi se pare esențială.

Vizibilitatea nu este același lucru cu nevoia de validare.

La fel cum încrederea în sine nu este același lucru cu competența.

Și siguranța cu care cineva formulează o explicație nu reprezintă dovada că explicația este adevărată.

Unde ajungem dacă nu mai facem diferența?

Aceasta este întrebarea cu care am rămas.

Nu cred într-o lume în care numai cei cu diplome au voie să aibă idei. Ar fi absurd. Avem nevoie de experiență, curiozitate, educație informală, conversație și schimb de perspective.

Dar avem nevoie și de o graniță.

Pentru că atunci când opinia și expertiza devin echivalente, criteriul după care alegem în cine avem încredere riscă să nu mai fie competența, ci carisma, vizibilitatea sau siguranța cu care omul vorbește.

Iar consecințele nu sunt aceleași în toate domeniile.

O recomandare nepotrivită despre o carte poate însemna câteva ore pierdute.

O recomandare nepotrivită despre sănătatea fizică sau psihică poate costa mult mai mult.

De aceea cred că avem nevoie să recuperăm o întrebare foarte simplă înainte de a ne pune sănătatea, psihicul, copilul, relația sau uneori chiar afacerea în mâinile cuiva:

„De unde știi ceea ce îmi spui?”

Ce pregătire ai?

Pe ce dovezi te bazezi?

Care sunt limitele competenței tale?

Ce faci atunci când nu știi?

Și poate încă una:

„Ești suficient de competent încât să poți spune «nu știu»?”

Pentru că, după ani de studiu și practică, am ajuns să cred că unul dintre semnele cele mai importante ale expertizei nu este să ai o explicație pentru orice.

Este să ai discernământul de a ști când poți vorbi, când trebuie să cercetezi și când este responsabil să faci un pas în lateral și să lași loc unui alt specialist.

Poate că viitorul nu va avea o problemă din lipsă de informație.

Informație avem mai multă decât am avut vreodată.

Provocarea va fi să învățăm să facem diferența dintre informație și cunoaștere, dintre experiență și competență, dintre convingere și dovadă, dintre vizibilitate și valoare profesională.

Și, mai ales, dintre omul care spune foarte repede:

„Știu eu ce ai.”

și profesionistul care are suficientă pregătire încât să înceapă cu:

„Hai să înțelegem mai întâi ce se întâmplă.”