Uneori, oamenii ajung în cabinet spunând:

„Nu ne mai înțelegem.”
„Orice îi spun se transformă într-o ceartă.”
„Nu știu să spun nu.”
„La serviciu fac tot ce mi se cere și tot eu ajung să fiu nemulțumită.”
„Copilul meu nu mai vorbește cu mine.”
„Îmi este teamă să spun ce vreau pentru că se va supăra.”
„Am oameni în jurul meu și, cu toate acestea, mă simt singur.”

La prima vedere, par probleme foarte diferite. Unele apar în cuplu, altele între părinți și adolescenți, între prieteni, în familie sau la locul de muncă.

În spatele lor există însă adesea aceeași întrebare:

Cum pot să fiu în relație cu ceilalți fără să mă pierd pe mine?

Și mai există o întrebare la fel de importantă:

Cum pot să îmi susțin nevoile fără să distrug relația de care am nevoie?

Aici începe ceea ce în terapia dialectic-comportamentală numim eficacitate interpersonală.

Nu este doar „comunicare”. Nu înseamnă să memorăm câteva formule și nici să învățăm să spunem „nu” mai apăsat.

Înseamnă să dezvoltăm un repertoriu de comportamente prin care putem să ne atingem obiectivele, să construim și să păstrăm relații importante și, în același timp, să ne păstrăm respectul față de propria persoană.

O conversație are, de fapt, mai multe obiective

Imaginați-vă o femeie care ajunge seara acasă obosită și îi spune partenerului:

„Niciodată nu mă ajuți. Numai eu fac totul în casa asta.”

Poate că ceea ce își dorește cu adevărat este foarte simplu: să împartă responsabilitățile.

Dar conversația începe cu „niciodată” și „numai eu”. Partenerul aude acuzația și răspunde defensiv:

„Cum poți să spui asta? Ieri eu am făcut cumpărăturile.”

În câteva minute, obiectivul inițial a dispărut.

Nu se mai discută despre împărțirea sarcinilor. Se discută despre cine are dreptate.

Aici apare una dintre cele mai utile distincții din DBT.

Într-o interacțiune avem cel puțin trei lucruri de protejat:

Obiectivul: Ce vreau concret să obțin?

Relația: Cum vreau să rămână relația noastră după această conversație?

Respectul de sine: Cum vreau să mă privesc pe mine după ce conversația s-a terminat?

Uneori acestea merg în aceeași direcție. Alteori intră în conflict.

Pot să obțin ceea ce vreau prin amenințare, dar să stric relația.

Pot să păstrez pacea cedând de fiecare dată, dar să pierd treptat respectul față de mine.

Pot să îmi protejez orgoliul și să câștig disputa, dar să pierd omul.

Eficacitatea nu înseamnă doar „am obținut ce am vrut?”. Înseamnă și: „Cum am obținut? Cu ce cost? Ce precedent am creat pentru relația noastră?”

Uneori problema nu este că nu știm ce să spunem

Mulți oameni știu foarte bine, teoretic, ce ar trebui să facă.

Știu că ar trebui să pună o limită.

Știu că ar trebui să spună ce simt.

Știu că ar trebui să nu mai verifice telefonul partenerului.

Știu că ar trebui să vorbească cu șeful despre volumul de muncă.

Știu că ar trebui să nu mai țipe la adolescent.

Și totuși, în momentul real, fac exact contrariul.

De ce?

Pentru că o deprindere nu este ceea ce putem explica liniștiți într-un cabinet. Este ceea ce putem face când ne este frică, când suntem furioși, rușinați, obosiți sau când persoana din fața noastră spune „nu”.

De aceea, înainte să spunem despre cineva că „nu vrea să fie asertiv”, este important să înțelegem ce îl blochează.

Poate că nu știe cum să formuleze cererea.

Poate că nu știe clar ce vrea.

Poate că se teme de abandon.

Poate că simte vinovăție când spune „nu”.

Poate că a crescut într-un mediu în care dezacordul era urmat de critică sau pedeapsă.

Poate că persoana din fața lui este realmente coercitivă sau agresivă.

Sau poate că a învățat, după ani întregi de experiență, că trebuie să ridice vocea pentru a fi auzit.

Comportamentele noastre au o istorie.

Iar terapia încearcă să înțeleagă acea istorie fără să transforme explicația într-o scuză pentru comportamentele care ne fac rău.

Spun „da”, dar în mine se acumulează „nu”

Un exemplu foarte frecvent apare în mediul profesional.

Un angajat competent primește o sarcină suplimentară.

Spune „da”.

Mai primește una.

Spune din nou „da”.

Este apreciat pentru disponibilitate, iar ceilalți învață că poate prelua.

Numai că, după câteva luni, omul începe să fie epuizat, iritabil și resentimentar.

Apoi apare explozia:

„Toată lumea profită de mine!”

Dar, privită comportamental, situația este mai complexă.

De multe ori, limitele sale au rămas invizibile.

Una dintre abilitățile DBT, DEAR MAN, ne învață să transformăm nemulțumirea într-o cerere concretă.

Nu:

„M-ați încărcat cu prea multe și nimănui nu-i pasă.”

Ci:

„Săptămâna aceasta am primit trei sarcini noi, fără modificarea termenelor existente. Pentru a păstra calitatea muncii, am nevoie să stabilim împreună care dintre priorități se mută pentru săptămâna viitoare.”

Pare simplu.

Dar partea dificilă apare adesea după aceea:

„Nu putem muta nimic.”

Acolo avem nevoie să ne menținem obiectivul, să negociem și să tolerăm disconfortul fără să cedăm imediat și fără să atacăm.

Relația nu se protejează prin tăcere

O altă eroare frecventă este să credem că a proteja relația înseamnă să nu deranjăm.

În realitate, relațiile în care lucrurile importante nu se spun acumulează tensiune.

În DBT folosim principiile GIVE pentru a învăța cum să păstrăm relația în timp ce exprimăm diferența.

Putem fi fermi fără să fim agresivi.

Putem asculta fără să fim de acord.

Putem valida emoția celuilalt fără să validăm un comportament nepotrivit.

De exemplu:

„Înțeleg că te-ai speriat când nu ți-am răspuns și că aveai nevoie să știi că sunt bine. În același timp, nu pot răspunde la telefon în fiecare oră. Putem stabili când ne auzim.”

Aici există două adevăruri simultan:

„Înțeleg nevoia ta” și „limita mea rămâne”.

Aceasta este una dintre ideile dialectice importante ale DBT.

Validarea nu înseamnă să îi dai dreptate celuilalt

În familie, această confuzie apare foarte des.

Un adolescent spune:

„Nu mai suport presiunea asta!”

Părintele răspunde:

„Ce presiune? Ai tot ce îți trebuie.”

Intenția adultului poate fi să îl liniștească. Dar mesajul primit de adolescent poate fi:

„Ceea ce simți nu are sens.”

Validarea ar putea suna altfel:

„Văd că ești foarte tensionat și că pentru tine presiunea aceasta este reală. Vreau să înțeleg ce parte ți se pare cel mai greu de dus.”

Validarea nu înseamnă:

„Ai dreptate și renunțăm la toate regulile.”

Putem spune în continuare:

„Înțeleg că ești furios și regula rămâne.”

Această combinație dintre acceptare și schimbare este fundamentală în DBT.

Și respectul față de propria persoană se construiește

Există oameni care păstrează foarte bine relațiile, dar o fac cu un preț mare.

Se scuză pentru orice.

Spun „da” când vor să spună „nu”.

Își abandonează valorile pentru a nu pierde aprobarea celuilalt.

Ascund adevărul pentru a evita conflictul.

În DBT, FAST ne reamintește că într-o relație există și relația pe care o avem cu noi înșine.

O scuză autentică sună astfel:

„Îmi pare rău că am ridicat tonul.”

O scuză care ne anulează poate suna astfel:

„Îmi pare rău că am cerut asta. Lasă, nu mai contează.”

Prima repară comportamentul.

A doua șterge nevoia.

De ce repetăm aceleași tipare?

Pentru că relațiile sunt și sisteme de învățare.

Dacă un copil cere ceva calm și nimeni nu îl ascultă, iar după douăzeci de insistențe părintele cedează, copilul poate învăța:

„Pentru a fi auzit trebuie să escaladez.”

Dacă un partener răspunde abia după zece întrebări repetate, poate întări fără să vrea insistența.

Dacă într-o familie primești atenție numai atunci când apare criza, criza poate deveni o cale foarte eficientă de obținere a conectării.

Aceasta nu înseamnă că oamenii „manipulează” conștient.

Înseamnă că sistemele umane învață.

De aceea, în terapie analizăm ce se întâmplă înainte de comportament, comportamentul propriu-zis și ceea ce se întâmplă după el.

Apoi construim o alternativă.

Nu vrem doar să oprim țipătul.

Vrem ca persoana să poată spune:

„Sunt copleșit. Am nevoie de zece minute.”

Și vrem ca mediul să răspundă mai repede la această formă sănătoasă de comunicare decât la escaladare.

Relațiile se construiesc

Acest lucru este valabil și pentru relațiile noi.

Prietenia, intimitatea și apartenența nu apar prin magie.

Apar prin proximitate, conversații repetate, curiozitate, reciprocitate, dezvăluire graduală, limite, mici reparații și timp.

Uneori oamenii spun:

„Nu găsesc persoanele potrivite.”

Uneori aceasta este realitatea.

Dar alteori întrebarea utilă este:

„Ce fac eu, în mod repetat, pentru a permite unei relații să se construiască?”

Inițiez?

Rămân prezent?

Ascult?

Pun întrebări?

Îmi permit să fiu cunoscut treptat?

Observ reciprocitatea?

Tolerez faptul că apropierea nu apare în prima conversație?

Știu să repar după o neînțelegere?

Știu și când să plec dintr-o relație care îmi face rău?

Nu trebuie să așteptăm până când relația ajunge în criză

Uneori oamenii ajung în terapie după ani de conflict.

Când cuplul aproape nu mai vorbește.

Când părintele și adolescentul comunică aproape exclusiv prin control și revoltă.

Când angajatul este deja în epuizare.

Când resentimentul este atât de mare încât orice conversație devine o luptă.

Dar terapia nu trebuie să fie doar ultima soluție.

Putem veni și mai devreme.

Când observăm că ne este greu să cerem.

Când cedăm mereu.

Când explodăm.

Când evităm conversațiile importante.

Când frica de conflict ne conduce viața.

Când repetăm relații care seamănă dureros între ele.

Când nu știm dacă trebuie să reparăm, să punem o limită sau să plecăm.

În cabinet nu încercăm să construim oameni care „comunică perfect”.

Lucrăm pentru ceva mult mai realist: un comportament puțin mai eficient decât cel automat de ieri.

Învățăm să observăm tiparele, să reglăm emoția suficient cât să putem alege, să formulăm cereri, să spunem „nu”, să validăm, să negociem, să ne păstrăm valorile și să reparăm relațiile atunci când merită reparate.

Uneori, schimbarea unei singure verigi schimbă întregul circuit.

Pentru că relațiile nu sunt ceva ce pur și simplu avem.

Sunt ceva ce construim, împreună, prin ceea ce facem în mod repetat.

Iar atunci când tiparele pe care le-am învățat nu ne mai ajută, putem învăța altele.

Dacă recunoști în propria viață dificultăți repetate în cuplu, familie, relațiile sociale sau profesionale, nu este necesar să aștepți până când ele devin imposibil de dus. În psihoterapie putem evalua împreună ce menține problema, ce ai nevoie să schimbi și ce deprinderi pot face relațiile tale mai clare, mai sigure și mai funcționale.